Revenire cu amintire…

Bre, io mă născui în București, da pe vremea cînd în oraș erau mai multe case decît blocuri… Și ai mei părinți și bunicii stăteau la curte, pe Labirint, undeva între Popa Nan și Hala Traian… Cam pe unde povestește Mircea – nu Baniciu cel pomenit de Anamaria, ci Vintilă- în a lui melodie. Oke.

Și ca orice om gospodar pe vremea aia (acu fro 40 și ceva de ani…), aveau și bunicii mei fel de fel de orătănii pîn curte. Cîteva găini, fro patru rațe, chiar și un curcan cu ale sale două curci, porumbei și iepuri… și io printre ele. Aveam cred fro 3 ani juma, poa 4, și-mi erau tare dragi iepurașii. Numa că într-o zi, unul din ei, mare si frumos, nu-ș ce și cum naiba făcu de-și prinse piciorul între două scînduri de la cușcă sau în plasa metalică din care era făcută, da atît se zmucise peste noapte, că-și rupsese și pielea și cred că și piciorul…
Plus că din alb, acu era juma roșu! Și ghinionul făcu ca io să ajung primul să-l vad și am fugit urlînd să-l chem iute pe bunic!

Care om milos, răbdător și înțelept fiind, îmi explică pe îndelete că bietul iepuraș nu mai are nici o șansă, pierdea sînge mult, că la doctor nu-l puteam duce – mde, nu se inventaseră cabinetele veterinare la oraș…- așa că trebuia sacrificat și scutit de chin…
Și că oricum trebuia curînd să ajungă în cuptor, că doar asta e rostul lui… Și că acu el trebuia să-i ia frumușel gîtul după ce-i aplică o lovitură zdravănă in cap!
Iar io -după smiorcăiala de rigoare- băiet inteligent nevoie mare fiind de mic, întelesăi cît de cît rostul trebilor astea…
Oke, zis și făcut, tăiat/belit iepure – n-am asistat la operație!- gătit cu măsline și vinișor cred, papa bun -aici nu pot să zic că nu m-am băgat…- burtica plină, că tare mult l-am iubit pe urecheat chiar și fript! hihihi

Eee… Și trecu oleacă de timp și-ntr-o dup-amiaz, nu-ș pe unde mă cocoțai io, da mult n-am stat cocoțat că m-am trezit pe jos, cu genunchiul belit zdravăn…
Și cu sîngele care deja îmi ajunsese la șosete, m-am dus și m-am așezat cuminte pe un scăunel în fața bucătăriei și am început să plîng!
Bunica dete alarma… aparu mama… Ce-ai pațit? Ce te doare? De ce plîngi? La care io, băiet diștept cu lecția parțial învățată, dar fără să-mi pot lua ochii de la sîngele care șiroia, îi spusăi că am căzut, că nu mă doare tare, da plîng pen că-mi pare rău că acu trebe să-mi taie gîtul!!!
Numa că să-i spună ea bunicului -în timpul ăsta arătînd o frumușeața de cucui în frunte- că nu mai trebe să-mi dea el una în cap, că m-am lovit singur!

Mde… Și asta făcu deliciul familiei și al vecinilor în ziua aia și timp de fro cîțiva ani dupa… Cînd spre alinarea tuturor loviturilor, cucuielor și juliturilor primeam doar „consolarea”: „ce te smiorcăi atîta, că nu-ți taie nime gîtul!”

Aproape uitasem de ea… De amintire. Cum de multe uităm.

Cred că iepuroiul ăla, genunchiul meu belit, spaima și acceptarea a ce credeam io ca avea să urmeze, îs primele lucruri care mi-au marcat memoria la vîrsta aia.
Da o să-ncerc să scormonesc adinc, poa mai găsesc ceva.

Și oricum, e oleacă împrospătată de mama, io-mi aminteam doar de bietul iepuroi, dar nu și de cucui…