În Țigani

Aveam in jur de opt ani.
Pe Labirint, strada unde am locuit cu parintii pina in 1972, iar bunicii au rezistat pina in 87 cind veni buldozerul peste ei, majoritatea curtilor erau lungi si inguste.
Si eventual locuite de mai multe familii… Asa ca locuri mai largi de joaca in care sa ne adunam mai multi si sa nu deranjam, nu prea gaseam.

Singura curte larga si primitoare era cea in care stateau doi tiganusi, colegi de clasa cu mine. O curte larga, unde copacii batrini faceau o umbra deasa.

Dar acolo nu curtea cu foisor rotund si larg ne tenta atit de mult, ci casa…
Era o fosta casa boiereasca, cu trepte largi la intrare, etaj, un pod inalt si pivnite adinci, construita probabil inainte de perioada interbelica si apoi nationalizata de comunisti. Care negasind probabil la vremea respectiva frun demnitar dornic sa stea in ea, o dadusera in grija spatiului locativ al primariei, care probabil o oferise ca recompensa unor tigani tineri care avusesera bunavointa sa-si gaseasca un loc de munca stabil si care aveau familie numeroasa.
Cred ca erau singurele 3-4 familii de tigani din portiunea aia de strada, fieful lor era ceva mai incolo, dupa strada Turturele, de unde incepea Vitanul…

Vitan prin care, spre deosebire de cel de azi, nu-mi era frica sa trec si sa-l traversez aproape zilnic (chiar si noaptea, atunci cind eram mai mare), venind dinspre fosta linie a tramvaiului 19, Crucea de Piatra sau Cinematograful Vitan, locuri azi sterse de pe harta.  Mde, alte vremuri, alti tigani…
Oke, sa revin la curte, casa si ocupantii ei.
Dar cu ocazia asta imi dau seama c-au disparut inca 2-3 indeletniciri din nomenclatorul de meserii… Pentru ca daca tiganii in putere deja aveau sau invatau o meserie „la stat”, cei in virsta sau femeile aveau alte ocupatii.

Va mai amintiti de „Sticle goale cumpaaar!!!” si de carucioarele hodorogite trase pe strada de tigani batrini si slabi?
Sau de tigancile grase cu boccele in care zanganeau oale si cratiti, care strigau la fiecare poarta „Haine vechi cumpaaar!!!”…
Sau de chivutele tinerele si minjite de var care se ofereau sa-ti spoiasca casa…
E, astea erau ocupatiile celor care locuiau in curtea aia.
O curte cu tot felul de troace si vechituri, de copai si butoaie in care se spalau sticle si haine. Si de puradei in pielea goala care se invirteau printre ele.

Iar noi, cei 5-6 copii de „români” care ne jucam fara prejudecati cu cei ai tiganilor, eram fascinati de harababura aia, de casa lasata vraiste, de podul si beciul pline de o amestecatura de lucruri stricate adunate si aruncate intr-o increngatura parca imposibil de patruns sau desfacut…
O zi de joaca „in tigani” insemna zgirieturi, haine murdare si agatate, rugina, pinze de paianjen in par si praf cit cuprinde…

Dar pe linga „expeditiile” in beci sau pod, nici o alta „distractie” posibila nu egala ziua de imbaiere a tigancuselor! Nimic nu egala chiraiala si strimbaturile
pustoaicelor ce stateau despuiate in albia de lemn  si suportau de nevoie sapuneala zdravana pe cap c-un codru de sapun de casa, clabucii intrati in ochi, despletirea si apoi impletirea zmucita a coditelor, legate apoi la capat cu fisii de cirpe rosii…
Pentru baieti era mai simplu si parca de frica risului nostru suportau altfel „chinul”… Doar erau pui de barbati si poa asa se nastea in mintea lor, involuntar, notiunea de demnitate…

O singura vara m-am jucat „in tigani”.
Apoi ne-am mutat din cartier si am pierdut legatura cu tiganusii si curtea lor.

Curtea care, realizez abia acum cind imi amintesc, a fost pentru mine primul loc unde am avut parte, fara sa-mi dau seama, de avantajele libertatii, fericirii si bucuriei simple, de neingradirea in actiune dar si in gindire…
Atita cita era ea, gindirea, atit la mine cit si la ei…